Cand stim ca o relatie a luat sfarsit si trebuie sa avem curajul de a-i spune adio omului de langa noi? Cand vine momentul in care pricepem ca ar fi mai bine sa renuntam la stradania de a drege ceea ce nu mai poate fi dres? Am luptat, de fiecare data, mai mult decat era cazul. Am intins peste ani relatii care se terminasera de multa vreme, doar pentru ca nu reuseam sa-mi suprim si ultimele sperante. “Daca n-am incercat destul?” ma intrebam, si nu ma simteam in stare sa plec, de teama ca, mai tarziu, voi regreta ca nu am facut tot ce era omeneste posibil.
In numele dragostei, sau poate doar in numele unei ambitii impachetate frumos, am strabatut ani din viata in care m-am straduit sa rastorn muntii neincrederii. Si abia mai tarziu, dupa ce am reusit sa ma eliberez, imbatata de revenirea la viata, ametita de aerul libertatii inhalate cu nesat, vindecata de toate frisoanele unei iubiri neimplinite, am regretat ca nu m-am desprins mai curand.
E un curaj sa pleci la primul semn al faptului ca nu ti-e pereche intru vesnicie omul langa care traiesti? Sau curajul adevarat este sa ramai, sa te lupti, sa incerci sa transformi nepotrivirile in imbinari demne de destin si tristetile de azi in mandrii viitoare? Intre “a pleca” si ”a ramane”, ” a ramane” a fost, intotdeauna, prima mea optiune. Si n-am sa stiu, probabil, niciodata, daca a fost o forma de lasitate sau doar un semn al indarjirii mele de femeie care-si cauta marea dragoste.
(Scrisoare de "La revedere" de la Carmen C., pentru mine si Alina; God I love this woman!)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu