Recomandare: Serge Brussolo

"(...) ― Am găsit un specimen mişto pentru colecţia mea, comentă Waldo. Ia, uită-te!
Varandu-şi mana in traistă scoase de păr un cap de femeie. Avea o faţă tare dulce, puţin ofilită, cu ochii incadraţi de parantezele unei fine laba-gaştii. Gura schiţa un suras leneş nostalgic. De la o distanţă mai mare de cincizeci de centimetri era absolut imposibil să-ţi dai seama că nu era decit o ţeastă de androidă.
― O s-o numesc... Delphora. Da, Delphora-i bine. Du-te s-o pui cu ăelalte!
Cu o mişare scurtă din incheietura miinii, azvarli capul prin aer. David il blocă la piept, ca pe o minge acoperită cu păr mătăsos, şi se indreptă spre şirul de etajere fixate pe perete.
Waldo avea o manie. De fiecare dată cand hazardul recuperărilor il făcea să descopere o mască de plasticarne interesantă, o preleva pentru ceea ce numea "colecţa lui": vreo douăzeci de capete feminine repartizate pe două scanduri egale ca lungime, deasupra căora mazgălise cu vopsea roşie inscripţa "Jocul de-a măcelul".
Duminica, atunci cand se simţea in formă, işi părăsea in indispensabili bordeiul cu geamuri, cu bilele de petanque in mană, şi incepea să bombardeze chipurile de cauciuc care-l fixau cu ochi morţi. Simţea o satisfacţie extremă să vadă explodand frunţile, nasurile, să facă ţăndări ovalul delicat al unei feţe. Işi intovărăşea fiecare salvă cu injurăuri bombăite cu jumătate de glas, iar David se intrebase adesea pe cine anume se răbuna gunoierul şef prin acest simulacru. Pe roboţi... sau pe femei? (...)"

Mancatorii de ziduri

***

(...) Georges închise ochii. Venea iarna. Anotimpul prost, în care, înfofolite în hainele lor de blană, femeile umpleau străzile cartierelor bogate. Această paradă provocatoare aţâţa apetitul casei şi îl constrângea pe Georges să iasă din bârlog. Umbla la întâmplare, cu nările fremătând, pe urmele
burghezelor îmblănite.
Nu-l înşelau, nu! Zadarnic se stropeau cu parfumuri costisitoare, tot nu reuşeau să acopere mirosul de sudoare animală care li se prelingea din haine. Se credeau frumoase şi-şi dădeau ifose, într-o capcană de peri graşi care puţeau. Georges strângea pumnii în adâncul buzunarelor şi mergea mai repede, copleşit de greaţă. Blănurile îi întorceau stomacul pe dos. Vulpe, lutru, linx, astrahan... Animale moarte, cusute margine în margine. Piei de cadavre, asamblate ca un joc de puzzle, ţoale de la mort care duhneau încă a carne şi a abator. Cândva, aceste blănuri conţinuseră un întreg amalgam de maţe, de organe umflate cu sânge, cu umori, cu excremente. A te servi de ele era ca şi cum ai pune pe tine, drept impermeabil, un sac de pubelă! Cum era posibilă atâta lipsă de discernământ? Iarna, femeile-maimuţă se preumblau prin oraş. Cu trupul păros iar
faţa şi mâinile golaşe, precum acei simieni cu chipul ciudat de omenesc.
Georges le detesta. Le vedea intrând în parfumerii şi trebuia să se abţină să le strige:
— Asta nu-ţi va servi la nimic! Puţi! Puţi a animal! A Animal! (...)"

Haita